luni, 16 martie 2015

Punct si de la capat

Au trecut aproape 7 luni de Londra. 
Am trecut prin ploaia marunta si deasa, prin ceata (nu asa de multa cum spune legenda) si, mai ales, prin raceala britanica.
Am mancat o gramada de mancare fara niciun gust, multumind cerului ca, macar dupa poza de pe punga sau cutie, puteam sa ma prind de continut.
A venit vremea sa trec la un alt nivel.
Asa ca, intr-o seara de sambata, m-am suit in autobuz si, pana dimineata, am trecut prin patru tari.
Drumul de la Londra la Dover a fost ca o nastere cu forcepsul: chinuit de un trafic infiorator.
DOVER. Un port imens, cam cat un judet mai mic. Vama, unde au fost verificate pasapoartele de catre vamesi francezi plictisiti de lume si de viata.
Imbarcare pe Proud Of Canterbury. Autobuzul va ramane undeva, pe puntea inferioara, in timp ce calatorii vor urca trei, patru sau opt etaje, pana unde au chef sa stea.
O foame cumplita m-a impins spre unul dintre cele 5-6 restaurante unde, cu ultimele lire, mi-am pus in farfurie doi carnati si, langa farfurie, o sticla de cidru. Am infulecat carnatii pe nerasuflate, terminandu-i inainte ca feribotul sa se desprinda de mal. Abia cand am simtit ca echilibrul meu a devenit cam precar, m-am gandit ca, daca oi avea rau de mare, voi revedea carnatii iar stomacul imi va fi la fel de gol ca inainte de masa. Spre norocul meu, se pare ca nu am rau de mare.
Am urcat pe cea mai de sus punte, cea deschisa, unde se putea fuma. Un vant furios m-a tinut tot timpul cu o mana inclestata pe balustrada. Pescarusii au insotit feribotul cateva minute, zburand atat de jos, ca mi-era frica sa nu ma aleg cu vreun ochi scos.
Canalul Manecii, la ora 2 noaptea, e ca un bulevard la ora de varf; plin de vapoare de toate marimile si natiile. Ma intreb cum o fi ziua!
Traversarea a durat o ora si jumatate.
CALAIS. Un port la fel de mare ca si Dover, numai ca aici se circula pe dreapta drumului...in sfarsit!
Circulatia incepe sa fie relaxata, prea putine masini traversand Europa in crucea noptii.
Nici nu stiu cand am trecut din Franta in Belgia. Mi-am dat seama doar cand am constatat ca am mari dificultati in a citi numele localitatilor.
GHENT. Un orasel adormit, in Belgia, unde un alt sofer a preluat volanul. Am presupus ca e pe la jumatatea drumului.
BRUXELLES. La 4 dimineata, arata ca un sat mai mare, adormit.
De la Ghent si pana cand am intrat in Germania, peisajul a fost cumplit de plictisitor: in dreapta autostrazii, calea ferata (pe care, timp de vreo 4 ore, n-am vazut niciun tren), in stanga, campuri mai mult sau mai putin cultivate.
Cand a inceput sa se lumineze, am intrat in Germania. Tot pe nesimtite, fara frontiera sau alt marcaj. 
Pur si simplu, peisajul a devenit interesant.
Relief ondulat, foarte multa vegetatie, paduri si case cu acoperisuri tuguiate.
E a patra tara, in care ma si opresc.
KÖLN. Oras imens, pe malul Rinului. Punctul terminus al calatoriei mele de 11 ore.
Si meridianul 0 pentru mine. De aici, iau viata de la capat. Daca voi reusi sa pricep ceva din limba bastinasilor!

miercuri, 17 septembrie 2014

Londra, la pas

Dupa aproape doua luni de cand am spus ca plec, vin si cu primele impresii de pe unde am ajuns.
Ma lupt, la Londra, cu o lume complet diferita de ce am lasat in urma. De fapt, nu ma lupt,ci doar o descopar in fiecare zi, cu uimire, cu surprindere, cu placere si cu teama sa nu ma calce naibii vreo masina din alea toate cu volanul pus anapoda si care circula pe contrasens.
Oamenii sunt foarte politicosi, lucru care pentru cineva care s-a lovit ani de zile de manelistii mitocani care prolifereaza vesel prin Romania, pare de domeniul fantasticului. Cuvintele pe care le-am auzit cel mai des in ultima luna sunt "sorry" (rostit cantat, cu un accent pe o si altul pe y) si "thank you". Daca te poate ajuta cu ceva, englezul o face cu tot entuziasmul; iti arata pe unde sa mergi cand te-ai ratacit, chiar te conduce o bucata de drum, ca sa fie sigur ca nu te pierzi din nou. Asta, insa, pe strada. Nu te va invita in casa lui, nu veti deveni prieteni si nu vei trece prea repede de etapa salutului zilnic atunci cand va intalniti in drum spre metrou.
Primul lucru care mi-a dat batai de cap odata ajunsa la Londra a fost, evident, circulatia pe dos. Nu stiam niciodata de unde vin masinile si in care parte sa ma uit. Inca nu m-am  obisnuit. Trebuie sa ma concentrez intens inainte de a traversa.
Ceea ce m-a frapat la circulatia londoneza este rabdarea si politetea. Se sta in trafic, in liniste (nu cred ca am auzit, de cand sunt aici, mai mult de trei claxoane), se asteapta sa se mai miste coloana cu cinci centimetri, se da prioritate celor care au nevoie, chiar daca, dupa Codul Rutier, nu au prioritate. La trecerile de pietoni fara semafor, faptul ca stai pe marginea trotuarului ii face pe soferi sa opreasca si sa te lase sa treci.
In aceasta luna, am reusit sa merg, cu autobuzul (inclusiv celebrul double-decker), prin cateva zone de interes turistic. De fapt, insusi drumul pana la un obiectiv turistic este, in sine, turism.
Prima impresie este ca, in Londra, fiecare si-a construit casa fix unde l-a taiat capul, dupa care s-a gandit ca, totusi, e nevoie si de ceva strazi de acces. Asa ca strazile sunt facute printre case, nu casele pe strazi. Inca n-am reusit sa vad o strada care sa fie complet dreapta pe mai mult de 300 de metri. Toate strazile sunt inguste si intortocheate incat, dupa 20 de minute de mers, iti pierzi orice simt de orientare, mai ales ca soarele se lasa destul de greu vazut printre nori. Cand te afli in autobuz, langa geamul din dreapta si vine un alt autobuz din sens opus, cu siguranta vei schita gestul de a te apleca spre stanga, sa nu te loveasca. 
Casele sunt, in proportie de 90%, construite dupa acelasi proiect. Arata, toate, aproape la fel, deosebirea facand-o doar mici detalii, greu de sesizat la prima vedere. Cred ca, daca vii intr-o seara, beat, acasa, exista mari riscuri sa nimeresti in cu totul alta casa  decat a ta.    
Distantele sunt enorme, mai ales cand vrei sa mergi pe la suprafata. Dar, dezavantajul traficului suprateran este, din plin, compensat de faptul ca poti vedea locurile prin care treci.
Unul dintre cele mai frustrante lucruri mi s-a parut sa vad, de exemplu, de foarte departe, statuia lui Nelson din Trafalgar Square, sa merg pe o strada care parea sa ma duca fix la picioarele Amiralului si sa constat, dupa vreo 200 de metri, ca strada are cu totul alta directie decat a mea. Si mi s-a intamplat nu o data!
Una peste alta, Londra mi se pare, atat cat am reusit sa vad din ea, naucitoare si, mai ales, foarte obositoare. Am mers pe jos kilometri intregi, dar a meritat fiecare pas. Am reusit sa vad schimbarea garzii la Palatul Buckingham, Tower Bridge, Trafalgar Square, Piccadilly Square, St. James Park, Hyde Park, cel faimos pentru oratorii de duminica. 
Mi-am clatit ochii privind (mai mult) vitrinele de pe Oxford Street si Regent Street, vitrine cu bijuterii sau imbracaminte si incaltaminte semnate de marii creatori de moda si ale caror preturi mi-au dat dureri de cap.
Ma pregatesc sufleteste si, mai ales, imi pregatesc picioarele pentru urmatorul obiectiv: Westminster Abbey...daca oi gasi strada care sa ma duca acolo.

marți, 1 iulie 2014

Privind inapoi, fara regrete!



Mi-au trebuit mai mult de 50 de ani pana sa iau o decizie radicala!
Cred ca ar fi trebuit s-o fac mai demult...mult mai demult. Am sperat, totusi, ca nu va fi nevoie.
Se spune ca "speranta moare ultima". Eh...a mea a murit.
Am trait aproape 30 de ani in "raiul" comunist. Am ajuns, deci, la un grad de maturitate intelectuala care sa-mi permita sa-i judec plusurile si minusurile.
Nu sunt nostalgica! Lista cu minusuri s-ar intinde pe vreo trei pagini, iar pentru cea cu plusuri, imi ajung degetele de la o mana...si mai raman degete libere.
In vremurile acelea, aveam Prieteni! Prieteni carora nu-mi era frica sa le spun ultimul banc cu Ceausescu/Bula, prieteni care-mi tineau "rand" la paine, la tacamuri, la "acordeoane", la benzina, la..., la...
Eram prieteni care ne ajutam unii pe altii fara sa asteptam nimic in schimb, prieteni fara de care n-as fi putut trece peste o astfel de perioada. Acum, am doar "colegi", care ma judeca dupa gramele de aur pe care (nu) le pun pe mine.
Aflam, atunci, aproape zilnic, despre curajosi sau nebuni care incercau (si, uneori, chiar reuseau) sa paraseasca "raiul" comunist in cele mai bizare moduri cu putinta.
Le admiram curajul, dar nu m-am gandit, atunci, nicio clipa, sa-i urmez. Si nu pentru ca mi-ar fi lipsit indrazneala. Pur si simplu, ma gandeam ca orice regim de felul acela are si un sfarsit. Nimeni nu traieste vesnic, orice tunel are, totusi, un al doilea capat.
Cu toate minusurile acelui sistem, undeva exista o logica a lucrurilor. Sau, macar o inlantuire fireasca.
Am facut facultatea in timpul acela. La sfarsitul facultatii, am primit celebra "repartitie guvernamentala", unde se-agata harta-n cui: la Arbore, in judetul Suceava, familia mea fiind la Braila.
Am gasit, la Arbore, niste oameni extraordinari, cum nici nu credeam ca mai exista. Un an, cat am stat acolo, am fost chiar fericita. Evident, in limitele obisnuite.
Si, a venit "Revolutia". Aveam 28 de ani si o viata inainte. 
Mi-a fost suficient, insa, un an de "capitalism" pentru a-mi pierde orice speranta de normalitate.
Sa fim intelesi: aveam un acoperis, aveam un loc de munca stabil, imi placea ce faceam, dar tunelul "meu" parea sa se lungeasca la nesfarsit.
In primul rand, a inceput (si, din pacate nu da semne sa se termine curand), sarabanda preturilor care cresteau mereu de zece ori mai mult decat salariile. Si, intotdeauna, din motive din cele mai aiuritoare.
Politicul, pe care inainte de '89, il ignoram cu succes, a devenit din ce in ce mai prezent, peste tot, incat nu mai POATE fi ignorat, oricat m-as stradui. 
Logica tinde sa dispara cu desavarsire din orice.
Sistemul pe care il cunosc cel mai bine, cel al educatiei, devine tot mai haotic, cu fiecare ministru care il "pastoreste". Si au fost atatia, in ultimii 25 de ani, ca le-am pierdut, demult, sirul.
Un sistem in care orice reforma isi arata rezultatele in minimum 20 de ani, este, acum, "reformat" din temelii, cam de trei ori pe cincinal. Evident, rezultatele nu se vad sau sunt la fel de haotice ca si sistemul insusi.
Si, ia ghici cine-i de vina? Ministrul? In niciun caz! Profesorii si invatatorii!
Ei sunt vinovati ca elevii nu vin la scoala.
Ei sunt vinovati ca elevii refuza sa invete ceva. Orice.
Ei sunt vinovati ca elevii sunt din ce in ce mai mitocani si mai violenti.
Ei sunt vinovati ca, din salariile lor de mizerie, nu-si pot permite ultimele cuceriri ale tehnicii sau, macar ultimele carti de specialitate, aparute la preturi prohibitive.
Am ajuns sa ne folosim mai mult de jumatate din timpul de munca, plus ore intregi din timpul nostru liber, "intocmind" tot felul de situatii, statistici, rapoarte de tot felul. Nici nu mai conteaza ce faci la catedra; important e sa ai, la zi, tot maldarul de hartoage inutile, pe care nu le va citi nimeni.
Am pus cap la cap toata nebunia asta in care ma zbat de 25 de ani incoace si am luat decizia!
Parasesc sistemul care a facut din mine un birocrat si mi-a luat toata bucuria de a lucra cu copiii.
Parasesc tara in care nu-mi mai gasesc locul si in care nu mai inteleg nimic. Tara in care, ACUM, imi e frica sa mai traiesc.
Plec si nu ma mai uit inapoi.
Stiu foarte bine ca multi ma vor judeca, spunand, cu suficienta, ca, daca plecam toti, cine mai pune pe picioare tara asta? 
Le raspund ca nu mai am nici mijloacele, nici energia necesare pentru apostolat. M-am saturat sa muncesc exclusiv pentru a manca (din cand in cand) si a-mi plati zecile de impozite despre care n-am nici cea mai palida idee in ale cui buzunare ajung. M-am saturat ca, in 26 de ani de munca, sa nu-mi permit decat un singur concediu adevarat; unul in care sa plec pentru cateva zile de acasa si in care sa nu am nicio grija.
Si plec fara sa ma uit inapoi, fara sa-mi fie dor de nimic decat, poate, de fostii mei elevi care vor mai avea de indurat inca vreo 4-5 "reforme" pana se vor fi asezat pe picioarele lor. 

sâmbătă, 31 mai 2014

Evaluarea Nationala




De câţiva ani încoace, examenul sustinut de elevii clasei a VIII-a, la sfârşitul gimnaziului, se numeşte Evaluare Naţională. Eh…s-a mai numit el şi Capacitate, şi Testare Naţională; n-ar fi asta o problemă, având în vedere că ne-am obişnuit deja ca fiecare ministru nou al Educaţiei sa vină cu idei şi formulări noi. Să nu spună lumea că n-a făcut nimic, deh.
Anul acesta, Evaluarea Naţională s-a extins. Chiar foarte mult. Adică, o susţin şi elevii din clasele a II-a, a IV-a şi a VI-a.
In anul şcolar 2012-2013, s-a desfăşurat, doar în câteva şcoli, o pilotare care, se pare, a fost un succes răsunător de vreme ce s-a decis ca experimentul să se generalizeze în anul şcolar 2013-2014.
Aşa cum, din păcate, ne-am obişnuit deja, capetele luminate care au “gândit” această evaluare, au tăiat înainte de a măsura.
Mai întâi, a apărut ideea.  Care a fost transmisă şcolilor, fără a fi însoţită de nişte minime norme de aplicare. Drept pentru care, toată suflarea didactica se întreba cum, unde, cu ce finalitate se va desfăşura respectiva evaluare.
Apoi, a apărut calendarul evaluării, care a fost modificat de două ori intr-o lună şi jumătate.
Într-un final, au apărut nişte modele de teste care au pus capac.
Şi, iată că primii elevi, cei din clasa a IV-a, au susţinut Evaluarea.
În cele două zile in care s-a desfăşurat testarea,  cadrele didactice implicate a trebuit să fie prezente în şcoli, la ora 5 dimineaţă. O oră care pune mari probleme celor care, neavând maşină personală, folosesc transportul în comun (inexistent, la acea oră, nici măcar in oraşe, pentru că la navetişti nu s-a gândit nimeni).
Apoi, odată obţinut subiectul (aplicaţie, internet, parolă, secretizare maximă), a urmat procesul de multiplicare. Adică, 11 pagini pentru fiecare elev. Un mic roman. De fapt, DOUĂ mici romane, pentru că testarea s-a desfăşurat pe numere, pentru a-i împiedica pe micuţi să copieze.
(Oare de ce nu se desfăşoară la fel si Evaluarea de la sfârşitul clasei a VIII-a, a cărei miză este sensibil mai mare?)
Subiectele de la limba româna au început cu texte lungi de două pagini care, la acest nivel, oricât ar fi elevii de buni cititori, tot pun probleme. Având în vedere ca proba se desfăşura în 60 de minute, din start, cam 10-15 minute s-au dus cu cititul.
Au urmat cele 9 pagini de întrebări, unele tip grilă, altele cu răspuns deschis, pe marginea textului citit.
Trebuie mult antrenament pentru a nu mai fi nevoit să citeşti încă de 3-4 ori textul înainte de a răspunde la întrebări. Copiii de clasa a IV-a nu au acest antrenament. Ei nu reuşesc să găsească, citind “pe digonală” exact fragmentul la care îi trimite întrebarea.
O altă problemă s-a dovedit a fi (nimic nou sub soare) formularea. S-au folosit cuvinte care nu pot exista in vocabularul unui copil de 9-10 ani.
Cuvintele “sfidare” şi “criteriu” sunt doar două exemple. Unul apare în testul de la limba română, celălalt, la matematică.
Multe dintre enunţuri erau lungi, îmbârligate, astfel încât trebuia să fie citite de două-trei ori pentru a fi înţelese cu exactitate.
Una peste alta, subiectele au pus accent pe gândire logică, pe perspicacitate, pe imaginaţie, în condiţiile in care, în ciuda multiplelor experimente, învăţământul românesc se mai bazează, încă, pe informaţie.
Urmeză testele pentru clasele a II-a şi a VI-a. Probabil, la fel de stufoase, dacă ar fi să ne luăm după modelele publicate.
Sistemul de corectare este, şi el, o noutate. Nu există punctaj sau note, ci doar nişte coduri care se scriu sub fiecare răspuns.
La sfârşit, trebuie făcută o analiză INDIVIDUALĂ a lucrărilor, arătând ficărui elev ce a greşit. O muncă foarte laborioasă pentru profesorii sau învăţătorii implicaţi, la sfârşitul anului şcolar, când, oricum, zecile de situaţii şi statistici dublează timpul de lucru, adăugându-i nişte ore suplimentare care NU sunt plătite.
Iar ideea de a elabora un plan de intervenţie personalizat, pentru fiecare elev, devine cireaşa de pe tort.
Admiţând ca TOATE aceste planuri vor fi elaborate în timpul limitat avut la dispoziţie, îşi imaginează cineva (în afară de cei din Minister care sunt complet rupţi de realitate) că se va putea lucra, individual, într-o clasă cu 25-30 de elevi? O clasă în care, de multe ori, există şi elevi cu CES (cerinţe educative speciale), pentru care deja au fost elaborate astfel de planuri.
Ca de obicei, ne tot uităm în ograda vecinilor, căutăm modele ideale, fără să ţinem seama de TOATE datele problemei. E foarte greu să implementezi modelul norvegian pe baza materială mioritică. Faptul că există câteva şcoli foarte bine dotate cu bază materiala nu este (incă) o regulă, ci o excepţie.
Când în trei sferturi dintre şcoli, internetul este la mâna intemperiilor, elevii vin, iarna, în tenişi, materialele auxiliare sunt scumpe şi, de multe ori, neadaptate programei şcolare, când tabla, creta şi manualul (cam vechi, rupt şi cu pagini lipsă) sunt principalele mijloace de învăţământ, la îndemâna tuturor, e cam greu să aplici acele modele ideale. Modele apărute după ani întregi de stabilitate a sistemului, ani în care nu s-au făcut nenumărate schimbări de fond şi formă.
Educaţia este un domeniu în care efectele se văd abia după două-trei generaţii. Este un domeniu în care nu poţi schimba tot sistemul peste noapte şi să te aştepţi ca, a doua zi, să apară şi rezultatele.
Sunt convinsă ca, şi această Evaluare Naţională, va fi perfecţionată în timp (cum se întâmplă si cu proiectul “Şcoala altfel”), prin munca profesorilor si învăţătorilor implicaţi. Munca aceea care le pare celor din Minister mult prea puţină şi uşoară pentru cât este plătită, motiv pentru care li se tot inventează noi şi noi sarcini de serviciu.
(Publicat pe www.PresaLibera.net)

luni, 26 mai 2014

Da' eu...cu cine votez?

In ultimii 25 de ani, am avut nenumarate ocazii de a vota. Orice. Primari, deputati, senatori, presedinti, mai nou, europarlamentari. Ca sa nu mai punem la socoteala si cate un referendum, din cand in cand, asa...ca sa nu ne iesim din mana.
Imi amintesc de cele cateva dati cand am votat, inainte de '89. 
Cand era un singur partid si nu se punea stampila, ci, cu un creion legat cu sfoara in cabina de vot, incercuiai un nume. Vorba vine.
Ca si daca incercuiai, si daca nu, tot "iesea" cine trebuia. Creionul ala, insa, iti dadea posibilitatea ca, anonim, sa scrii pe buletinul de vot tot ce te durea. Si chiar era mult prea mic buletinul pentru toate durerile.
In orice caz, daca ar fi adunat cineva intr-o carte toate mesajele gasite pe buletinele de vot, ar fi iesit un best-seller de toata frumusetea.
Nici atunci, votul nu era obligatoriu dar, daca nu ajungeai pana-n pranz la sectia de votare, veneau unii de-ti bateau in usa si te intrebau de ce si cand te duci sa votezi. Asa incat, chiar daca anulai buletinul pentru ca stiai ca si cu votul tau, si fara el, tot aia era, mergeai, constiincios sa-ti faci "datoria cetateneasca".
Acum, votul nu mai e o datorie, ci un drept. Un drept pentru care unii au murit in '89.
Un drept pe care, din pacate, din ce in ce mai putini romani aleg sa si-l exercite.
Pe la primele alegeri din anii '90, prezenta era mare. In virtutea inertiei pe de o parte si in virtutea unor sperante si asteptari pe de alta.
Mai tarziu, insa, din ce in ce mai putini alegatori aleg sa-si exercite acest drept, sub diferite pretexte.
Am obosit tot auzind celebrul si eternul "nu ma duc; n-am pe cine vota". E cel mai patetic pretext cu putinta. 
In fond, votul nu trebuie, obligatoriu, sa impinga pe cineva intr-o functie. Poate si sa impiedice pe altcineva sa ajunga in acea functie. Sau poate sa nu faca nici una, nici alta; poate fi anulat.
In ultima vreme, pare a fi o dovada de mare cultura absenteismul de la vot. Am auzit pe multi declarand cu zdrobitor dispret si cu inalta superioritate ca nu voteaza pentru ca nimeni si nimic nu-i convinge. 
In schimb, tot pe ei ii aud, dupa 6-7-8 luni de la alegerile la care n-au participat, injurand din rarunchi pe cei care ii (ne) conduc.
Si stau si ma intreb: cu ce drept injura? N-au avut nicio opinie. I-au lasat pe altii (plebea, deh...neamul de la sapa) sa decida pentru ei, dar injura.
Eu cred ca n-au niciun drept. 
Cred ca doar cei care voteaza, indiferent cum, au dreptul sa se planga sau sa fie multumiti; ei macar au o opinie. Buna-rea...e o opinie pe care si-au exprimat-o. Si care le da dreptul sa injure sau sa-si dea palme. 
Am votat, pana acum, de nenumarate ori, negativ. Sau am ales raul cel mai mic. Dar am votat. Am avut o opinie si cred ca toti ar trebui sa avem opinii. Toti ar trebui sa ne gandim putin mai departe de gardul curtii si de varful nasului. 
De 25 de ani, toti vrem schimbare. Cum sa avem schimbare daca nu votam?
Votul nostru poate fi si o sanctiune (cum s-a vazut la Parlamentare, in 2012 si acum, la europarlamentare). Daca aplicam sanctiuni cu suficienta consecventa, pana la urma tot se va misca ceva pe plan politic. 
Dar nu ne putem astepta ca schimbarile sa apara maine. E chiar asa de greu sa votam azi pentru viata copiilor sau a nepotilor nostri?
Ne tot uitam peste gardul vecinilor. Ne tot comparam cu tari in care democratia e la ea acasa, fara intreruperi, de cateva sute de ani. Cat sa fii de idiot incat sa-ti imaginezi ca poti recupera, in cateva zeci de ani, un grad de civilizatie construit si mentinut cateva sute?
Democratia nu se poate face in dulcele spirit mioritic; stand si asteptand, cu resemnare, sa cada drobul de sare.


 

duminică, 18 mai 2014

Catre Bruxelles, aproape descult!

Un candidat pentru un fotoliu in parlamentul European isi face o campanie electorala cum Romania n-a mai vazut pana acum. Si, tare ma tem ca nici n-o sa mai vada prea curand.
Mircea Diaconu este unul dintre cei mai iubiti actori romani si, in acelasi timp, un om de o modestie rara.
L-am vazut -pana azi- de nenumarate ori la cinematograf, in filme de neuitat, la televizor, tot ca actor, dar si in calitate de politician (mai mult sau mai putin compatibil). Impresia a fost, intotdeauna, aceeasi: un om care isi face, constiincios treaba, oricare ar fi ea, plin de bun-simt si foarte modest.
Dupa 30 de ani de comunism si inca vreo 25 de "capitalism", insa, mi-am pierdut increderea in ce se vede pe la televizor, asa ca, auzind de campania atipica, am zis ca trebuie sa vad cu ochii mei si sa aud cu urechile mele, ca, altfel...Toma Necredinciosul scrie pe mine.
Astfel ca, intr-o zi de mai, nesperat de insorita si calda, am purces la intalnirea, absolut informala, cu cel pe care parca l-as vota pentru Bruxelles.
In primul rand, m-a izbit punctualitatea de ceas elvetian; ora 13 a fost exact ora 13, nu si 5, nu si un sfert.
Locul...un parc linistit din centrul vechi al orasului, in umbra unui ceas istoric, devenit, alaturi de Dunare, emblematic.
Omul, exact asa cum il stiam de la televizor, deschis, spiritual, inteligent, modest, fara aere de vedeta, fara sa arate oboseala celor doua saptamani de bantuit prin toata tara la volanul unei masini trecute binisor de prima tinerete.
In mijlocul unui grup nu foarte numeros, din pacate, dar entuziast si, mai ales, civilizat, nu a avut nicio problema sa lege conversatia. Chiar cu niste oameni necunoscuti, pe care-i vedea pentru prima si, probabil, pentru ultima oara.
Mircea Diaconu are un discurs coerent si placut, nu raspunde niciunei provocari, ocolindu-le cu multa eleganta. Nu arunca noroi, nu vorbeste de rau "concurenta".
S-a fotografiat, zambind placut, cu oricine a vrut o amintire.
A evocat, cu licar in ochi, amintiri dunarene populate de Fanus Neagu si Ion Baiesu.
De fapt, prin unicitatea sa, seamana cu un mac intr-un lan de grau copt. In peisajul politic post-decembrist nu cred sa mai fi existat un astfel de candidat.
E un om care s-a luptat, de unul singur, cu un sistem stramb si a invins.
Un om care, parca dintr-o joaca, s-a decis sa demonstreze ca se poate si altfel si cred ca a reusit.
Un elefant alb in mijlocul mocirlei politice romanesti, doldora de candidati mai mult sau mai putin obscuri, care isi fac o campanie zgomotoasa, manelistica, pompieristica, in stil americano-mioritic.
Poate ca, dupa un astfel de exemplu, vor mai aparea, pe ici-pe colo, prin peisajul politic romanesc, astfel de oameni, ca mare nevoie avem!
Oameni de langa oameni, oameni care traverseaza o tara intreaga, in lung si-n lat, fara girofar, fara escorta, fara alta trambita decat Facebook-ul.
Cred ca, pentru prima data din decembre '89 incoace, nu voi mai vota negativ; de data asta, chiar AM cu cine sa votez. 

 

miercuri, 16 aprilie 2014

Mitocania puterii sau...puterea mitocaniei!

Mitocania romaneasca e (aproape) celebra!
Vorbim toata ziua de cocalarii care-si etaleaza "cunostintele" vaste de limba romana cu nenumaratele ei sensuri. Suntem siliti sa-i auzim pe strada, in autobuz, fara sa putem face ceva impotriva lor. Nu de alta, dar sunt foarte vocali si bine organizati. Avem, insa, avantajul ca, in caminul nostru, nu suntem obligati sa-i suportam. Acasa, se presupune ca suntem intr-un mediu prietenos, in care ne simtim in largul nostru.
Din cauza cocalarilor care ne violenteaza auzul, avem chiar si pretentii...De la altii!
Prostii de noi!
Cum sa ai pretentia ca Presedintele tarii sa se exprime urban si, mai ales, oportun?
Cum sa ai pretentia ca el sa te reprezinte, chiar daca NU l-ai votat?
Cum sa ai pretentia sa-si tina gura (cum, probabil, il tot sfatuiesc, degeaba, consilierii)?
Aflat la capatul de final a zece ani de mandat, Basescu pare, din ce in ce mai mult, un animal ranit, poate chiar turbat, care ataca fara nicio urma de logica.
Poate ca multi dintre noi ne asteptam la acest gen de iesiri, inca de cand, in campanie electorala, facea referiri la sotia moarta a unui contracandidat.
Acum, face referiri la sotul mort al unei senatoare.
Nimic nou sub soare.
De altfel, demult nu mai am asteptari de la Presedinte (pe care nu-l consider al meu), ca sa ma mai surprinda.
Si totusi...Mitocania de care da dovada ma face sa ma gandesc, numeric, la cocalarii romani. Adica, la aia care l-au pus acolo unde e si de unde nu se da dus nici de Constitutie, nici de bunul simt elementar. Ca, de educatie, nu ma leg...e clar ca n-are!
Faptul ca poate sa vorbeasca din spatele unui pupitru si din fata unor steaguri, nu scuza, in niciun fel, mitocania groasa cu care ne improasca aproape zilnic.
In cei zece ani de cand tot fac AMR-ul, m-am intrebat, pe rand, cum poate un Presedinte sa-si urasca propriul popor!
Cum poate sa nu-si dea seama ca, in cercurile internationale, ar avea mai mult succes daca ar duce o tava cu pahare de sampanie?
Cum poate sa jigneasca, sa improaste cu noroi, oameni care nu au nimic sa-si reproseze si, mai mult, carora NIMENI nu le poate reprosa nimic? Vezi mitocanul vs. Arafat.
Cum poate sa intoarca, in mod constant si cu incapatanare, categorii sociale impotriva altor categorii sociale?
Si intrebarile ar putea continua la nesfarsit!
Iar acum, stau si ma intreb: puterea l-a facut mitocan, sau mitocania l-a adus la putere?
In primul caz, imi amintesc de o vorba a cuiva pe care l-am pretuit mai presus decat orice: "daca vrei sa scapi de un prost, avanseaza-l!"
In al doilea caz, ma tem ca suntem un popor dement, lipsit de orice simt civic, daca am putut sa tinem, timp de DOUA mandate, un astfel de mitocan (si alcoolic pe deasupra), in fruntea tarii. adica sa NE REPREZINTE!